Când punem aceste întrebări așa, noi singuri ne inducem ideea că cele două situații se exclud. Că nu poți fi sportiv bun la matematică, ca nu poți avea și iubire și bani, sau carieră și viață de familie, că nu poți arăta bine dacă-ți place să mănânci, că nu poți găsi un partener sensibil și responsabil etc.

 

Singuri ne punem blocaje în subconștient și ne creăm mecanisme de autosabotare.

​

Singuri ne construim viața în alb și negru. De ce?

​

De ce întrebăm un copil pe cine iubește mai mult, ca și cum noi știm dinainte că așa trebuie să fie? De ce să-i dăm lui ideea că trebuie să existe o diferență? Unii copii se vor uita nedumeriți la cel care le adresează întrebarea, dar înr-un final se vor simți obligați să dea un răspuns – pentru că, nu-i așa, asta au fost învățați: că atunci când ești întrebat, răspunzi! – vor simți, deci, presiune să răspundă; vor alege atunci pe loc. Felicitări! Tocmai ați învățat un copil că este obligatoriu să facă diferențe între părinți. Chiar și dacă el nu s-a gândit înainte la asta, acum tocmai a făcut-o; și cu fiecare ocazie în care va trebui să răspundă din nou la aceeași întrebare, ideea de alegere exclusivă va fi și mai mult înrădăcinată în mintea lui.

​

De ce am întreba un elev dacă -i place mai mult matematica sau sportul? Pentru că noi ”știm mai bine” că sportivii nu știu carte și că ”tocilarii” nu fac sport. El, însă, elevul, nu știa asta până nu i-am spus noi. În plus, la școală nu suntem la pregătire pentru olimpiadă; nici de matematică nici de sport. Școala este parte din învățământul de masă. Ea dă competențe generale și bine ar fi ca elevii să asimileze cât mai multe. Pentru sănătatea lor, elevii trebuie să deprindă obiceiul de a face mișcare și de a integra un minim de sport în viața lor, într-un mod firesc. La fel și cu noțiunile generale ale materiilor predate la școală. Însă noi tocmai i-am spus elevului că nu se poate. Tocmai i-am sugerat subtil și chiar subversiv că trebuie să aleagă una din ele. Felicitări din nou!

De ce am vrea apoi, ca adult, să ne limităm opțiunile? Dragoste sau bani, frumos sau deștept, carieră sau familie, intelectual sau sportiv, sensibil sau responsabil, angajat sau liber, creativ sau disciplinat, etc. Unii vor spune că ”asta e realitatea și trebuie să o acceptăm”.

​

Din când în când apare o personalitate care ne contrazice. Apare, de exemplu o femeie care are o carieră fulminantă fiind în același timp frumoasă, feminină și având o familie fericită.

​

Ce se întâmplă atunci? ”Daaaaa, sigur! La televizor și în poze toată lumea e fericită”; ”eh, cine știe ce bube are și asta”; ”excepția care întărește regula”; ”a avut noroc cu carul” etc. Ce facem? Anulăm. Reducem la absurd, la întâmplare, la noroc (pe care nu-l putem controla). De ce? Pentru că noi știm din copilărie că în viață nu poți avea totul.

​

Noi, însă, știm? Nu cumva am fost învățați să credem asta?

​

Din când în când apare un om care vede dincolo de lumea lui. Un om care ”vede” că se pot construi mașini care zboară. Un om care ”vede” că viitorul este digital. Un om care ”vede” ca femeile pot purta și pantaloni. Un om care ”vede” clădiri înalte pierdute în nori. Un om care ”vede” dincolo de ceea ce i s-a spus că poate crede.

​

Dacă tu ai crede că poți avea și bani și timp? Ai încerca să găsești o cale să faci din asta realitatea?

​

Dacă tu ai  crede că un bărbat poate fi și puternic și sensibil? Ți-ai crește copilul altfel?

​

Dacă tu ai crede că o femeie poate fi și frumoasă și puternică? Ți-ai crește copilul altfel?

​

Dacă tu ai crede că poți avea și carieră și familie? Ai fi un altfel de șef?

​

Dacă tu ai crede că frumusețea și inteligența pot coexista? Ai trata altfel persoanele pe care le întâlnești?

​

Dacă tu ai înceta să crezi că este obligatoriu să alegi? Ți-ai imagina altfel viața ta?

​

Cum?